Sunt Andrei și am 20 de ani. Sunt un tip jovial, care își face ușor prieteni. Studiez în Berlin, în domeniul business-ului și al inovației. Acum sunt fericit cu ceea ce am devenit ca adult, însă nu mi-a fost ușor în anii de școală.

Când eram mic, eram foarte agitat, somnul nu era o prioritate, doream mereu să meșteresc ceva, iar dacă nu mi se îndeplinea dorința – din lipsa de timp sau oboseala perpetuă (așa o simțeam eu) a părinților mei – mă frustram foarte tare. Nu am fost genul de băiat care să strice mașinile primite, ci mai degrabă voiam eu să creez una așa cum mi-o imaginam, nu cum am vazut-o gata cumpărată. Abia la 3 ani am început să vorbesc, ceea ce mi-a adus motive în plus de trăiri intense negative. La grădiniță am fost un copil blajin și tăcut. Eram foarte focusat pe sarcina de lucru, uneori dedublându-mă de restul colectivului, chiar pierzând noțiunea timpului. Îmi admiram în tăcere colegii agitați și volubili. Eu am fost privit mereu ca cel mic și înțelept. Observam aproape totul în jurul meu, nu vorbeam mult, însă când vorbeam știam exact de ce deschid gura. Când se discuta ceva plictisitor pentru preocupările mele și îndelung, eu aveam obicieiul să desenez. Făceam asta pentru a mă refugia atunci când anumite subiecte îmi displăceau. Mama a fost foarte atentă să-mi caute o educatoare drăguță, cu un temperament calm, care să mă înțeleagă. Era un fel de preocupare asumată în a-și dovedi ei și prietenelor sale (avea multe) că face tot ceea ce îi stă în putință să suplinească lipsa ei constantă de lângă mine. Până la vârsta la care am intrat la școală mi-a fost oarecum bine, cu mici excepții. Părinții mei păreau, din exterior, foarte atenți la nevoile mele, însă aveau solicitări foarte mari, ceea ce mi-a dat mereu senzația că au o nemulțumire în ceea ce mă privea la acel moment. Mă comparau mereu cu alți băieți mai siguri pe ei. Asta m-a deranjat foarte mult, ceea ce m-a și determinat să fiu introvert o bună parte din copilăria mea. Când eram acasă, cu bona, o puneam să-mi citească din tot felul de enciclopedii,știind că asta îi provoca invariabil un somn profund, pe măsura preocupărilor sale, ceea ce îmi dădea posibilitatea să fac ceea ce îmi plăcea mie. Întrebările le păstram pentru o discuție interesantă cu tata. Cât timp bona se odihnea, eu meșteream la construcții de tot felul: din hârtie, din carton, din lego – nu aveam chituri lego de construit roboți – citeam reviste de benzi desenate; lucram singur, din proprie inițiaivă, tot felul de jocuri logice cu grade de dificultate destul de ridicate; desenam mult și îmi imaginam tot felul de scenarii cu personaje inventate de mine. Nu eram încă la vârsta la care să stăpânesc arta condeiului, de aceea aveam un caiet care era împărțit pe capitole, iar fiecare avea câte o ilustrație, ca să-mi aduc aminte mai târziu ce va urma să scriu. Mă inspiram mult din colecția mea impresionantă de reviste cu benzi desenate. Analizam totul, plănuiam, făceam strategii încă de la vârste foarte fragede.

La 10 ani, ai mei m-au dus la o testare psihologică. Rezultatul a fost surprinzător pentru toată lumea. Am ieșit un mic geniu pe dominanta logică-matematică (158), cu viteză de procesare foarte bună (134), cu o capacitate de memorare bună (127) și cu un coeficient de inteligentă lingvistică satisfăcător (112). Din punct de vedere psiho-emoțional a rezultat că sunt un puști deschis către experințe noi, echilibrat, empatic, altruist, asertiv, productiv, hotărât, perseverent, rezistent la stres, disciplinat și curios.

Pot să vă zic că până atunci părinții mei nu au înțeles de ce eu făcea totul conform unor patternuri, algoritmic, dar nu reușeam să performez la matematică. Găseam tot felul de soluții inedite la tot ce era în variantă 3D (spațiu), dar la 2D(formă plană) mă impotmoleam.Aveam nevoie de imaginea de ansamblu, de a înțelege de la început spațiul, obiectivul spre care mă îndreptam, de a vedea sensul lucrurilor, dar îmi era mai greu să argumentez în cuvinte sau în noțiuni seci, fără sens, cum sunt demonstrațiile standard de la geometrie, de exemplu. Mă descurcam foarte bine atunci când învățarea era experimentată de mine, nu expusă de către altcineva. Proiectarea curriculară în cazul nostru trebuie regândită. Ea trebuie să fie concepută ținând cont de principiile lui Kolb,  ale lui Zull, ale lui Renzulli și etapele de dezvoltare psihologică ale copiilor și adolescenților. Pare greu, gândindu-ne că în acest moment totul e proiectat fără o coerență logică, fără studii de impact, ci mai degrabă dintr-o inerție. Devine și mai greu știind cum sunt instruiți profesorii în facultăți. Învață doar despre domeniul de studiu, nu și despre proiectare curriculară sau metode de lucru pentru diverse etape de vârstă.

Discrepanțele între inteligența cognitivă și cea emoțională s-au adâncit până spre adolescență, când ai mei au început să caute programe speciale pentru cei ca mine. Firesc, la 14-15 ani, ajunsesem în punctul în care nu mai aveam încredere că sunt bun în vreun domeniu, că voi putea reuși sau că îmi voi putea găsi drumul. Spre mirarea mea, majoritatea grupului avea cam aceleași nedumeriri. Doi dintre noi prezentau altă stăpânire de sine, un altfel de siguranță de sine, pe care eram invidios, în sens pozitiv. Aceștia o luaseră mai din timp cu dezvoltarea domeniilor de pasiune, cu lucrul emoțiilor, cu asumarea responsabilităților într-o echipă. Se simțea difereța aceasta între noi, chiar dacă și ceilalți aveam răspunsuri interesante și inedite  la probleme diverse. Noi, ceilalți, nu aveam curajul să ne spunem opinia, nu ne găseam vocile, nu aveam încredere în capacitățile noastre intelectuale. Prea mult timp am fost arătați cu degetul. Prea mult timp am fost văzuți ca niște inadaptați sau ca niște ciudați, cu idei fixe și “crețe”.

Pot să vă spun că în acest program, special gândit și dezvoltat pentru copiii cu abilități înalte, am ajuns treptat să mă redescopăr, să redevin, să cred în potențialul meu. Să învăț să relaționez cu cel ce eram și cu cei din jur. Am intrat în contact cu trainer extraordinari, cu mentori de la care am învățat într-o întâlnire de o oră cât nu învățam într-un semestru întreg, am cunoscut poveștile multor personalități care s-au confruntat în școală cu aceleași provocări cu care ne confruntam și noi– Mircea Eliade, ThomasEdison, Bejamin Franklin, Steve Jobs, John D. Rockefeller, Walt Disney, Charles Dickens, Printesa Diana.

Ne mirăm că majoritatea intrăm cu poftă de cunoaștere și sfârșim prin a nu mai dori să mergem la școală?! Ne mirăm de ce mulți dintre noi nu mai performează?

La început toți suntem curioși să ni se arate, să ni se citească, să descoperim, să încercăm să imităm scrierea, ca în exemplul adulților, să descoprim universul, să călătorim pe glob, ș.a.m.d. Treptat, ochii noștri devin triști, ne apar primele semne ale anxietății de success, suntem debusolați. Deja, de la vârsta de 8-9 ani suntem toți liniarizați, iar cei ce nu reușim, pentru că suntem amenințați cu pedepse, ne abținem în mediul școlar, răbufnind oriunde avem ocazia. După vârsta de 12 ani încep să se vadă roadele pe care adulții le-au sădit în anii din spate. Și de aici declinul nostru, al celor mulți, abandonând emoțional școala.

Provocarea noastră crește cu cât coeficientul de inteligență cognitivă este mai mare, apărând acel decalaj (asincronie) între dezvoltarea creierului limbic și neocortex. (Steven Pfeiffer, Director, SENG- Social and Emotional Needs of the Gifted). De aici apare trilogia vârstelor: cognitivă, emoțională și socială. (ex: poți vorbi cu un copil de 6 ani, cu inteligență de 9 ani, să zicem, dar cu nevoi emoționale de 3-4 ani). Cum ești pregătit, ca adult, să te raportezi când trecerea se face în fracțiuni de secundă? Pentru acești colegi, riscul de abandon emoțional se instalează mult mai repede.

Text scris de Simona Mitrea, doctorand la Științele Educației, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea București

Share
© 2016 Kleine Schule
Top
Urmareste-ne si pe Facebook